Stapana propriului trup

Era una din acele seri reci de toamna, cand vantul sufla prin perdelele gri ale camerei de hotel. Praf, mizerie, semi-intuneric si agonie. Fata cu ochii verzi era tulburata. Era intinsa pe pat, alaturi sezand potolite, parand aproape nevinovate, acele matalize care o purtau spre nori de fum spre o lume numai a ei. O lume care ii era fidela, care nu o dezamagea si in care putea sa ajunga la doar o pocnitura de degete. Irezistibil, nu-i asa? Asa se gandea si ea.

 

Se facuse ora 7 seara. Intotdeauna a simtit ca cifra 7 ii domina viata si iata ca si in ultima zi de viata tot cifra 7 era prezenta. Acum nu mai are puterea sa se indrepte spre ac. Ochii si-au pierdut culoarea aceea verde ca smaraldul, pe care pleoapele pe jumatate inchise o acopera. Lasa ochii sa i se odihneasca. O lacrima se prelinge pe obrazul catifelat, cu puf galbior. Isi aminteste de tatal ei. Alta lacrima cade. Incearca sa tipe. Nu poate. Ar vrea sa fuga din lumea ei fictiva, cu miros de alcool si urme de ace. Nu mai poate.

Inainte era altfel. Era o rebela crescuta fara mama intr-un apartament saracacios de pe langa Cluj. Tatal ei a rasfatat-o, chiar prea mult Poate ca de asta a ajuns acum sa stea intinsa cu trupul pe patura patului de hotel, cu capul sprijinit pe mana vanata si cu parul blond deschis, dezordonat. Ochii mari, ca de caprioara, straluceau, picioarele lungi ca de gazela nu stateau locului o clipa. Iar buzele buzele trandafirii nu se temeau sa dezvaluie surasul vesel de copila. Radea cat era ziua de lunga, se bucura din cele mai marunte lucruri. Cum sa mai faca asta cum, cand nu mai are curajul sa iasa din camera de hotel? Hainele ii miros a tutun de proasta calitate si a vodca, pentru ca viciile erau interminabile pentru ea. Mainile ii sunt pline de vanatai. De aceea poarta mereu un hanorac negru si o sapca baieteasca pe cap. De fapt, purta, ca acum e o ruina.

In sfarsit si-a adunat puterile si s-a ridicat din pat. Se indrepta spre balcon. E noapte, dar luminile orasului par sa o orbeasca. Isi acopera ochii inlacrimati cu palmele si de sprijina de gratiile balconului. In acel moment se aude telefonul sunand. Grabita sa ajunga la el, dar in acelasi timp, sleita de puteri, se prabuseste. I se citeste pe chip dorinta de a ajunge la seringa. Scoate un ultim geamat, apoi mana ii cade pe podea. Robotul telefonic preia apelul. Pentru cateva secunde, camera goala si rece se umple de tacere, apoi vocea unei femei rasuna: Va anuntam cu regret ca domnul Iulius a decedat acum cateva minute. Condoleante! Ne pare rau ca a trebui sa aflati asta la telefon, dar nu am putut sa va contactam altfel!

Nu-i nimic, nici fata cu ochi verzi nu mai are vreun strop de viata in ea. Sta intinsa pe podea, cu buzele vinete si uscate, cu ochii larg deschisi prin care se citeste disperarea. I-a ramas agrafa in forma de inger prinsa in par. Nu-i nimic Se va intalni curand cu tatal ei, intr-un loc unde nu exista ace sau licori alcoolice. Doar iertare si liniste.

Viata e ca o tigara de foi daca nu o lipesti bine, se destrama. Tragi din ea cu putere, apoi constati ca iti ramane doar scrumul. Praf in vant la scara de tigara

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *